Cam dimineata pentru astfel de dileme, nu?:) M-am gandit sa deschid subiectul plecand de la diferentierea pe care o facea Osho, asociind singuratatii valentele negative si delimitand-o clar de "solitudine", o stare superioara a spiritului, in care nu te simti incomplet, ci dimpotriva, imbratisezi lumea.
Am gasit o definitie data singuratatii de Eliade - 'Singurătatea e starea spirituală în care ne naştem, acea stare naturală şi adevărată. Cu timpul o uităm, ne maturizăm şi devine din ce în ce mai străină. Uneori, o regăsim, dar acum ne speriem, căci am devenit străini faţă de ea. Acum fugim de ea, deşi ar trebui să o căutăm din nou, căci numai prin ea putem spera a găsi adevărul." Parerea mea e ca nu se referea la singuratatea impusa de o imprejurare anume, cea care te face sa suferi...ci la starea de care vorbea osho, solitudinea...Oare sa fie numarul unu fundamentul oricarei intelegeri de sine? Armonia dragostei dupa care tanjim cu totii sa nu fie decat o himera? o Fata Morgana care se indeparteaza tot mai mult pe masura ce te indrepti spre ea? sa fie oare asta raspunsul?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Stii,daca stau sa ma gandesc tu ai nevoie de iubirea semenilor,esti o fata extrem de sensibila,izolarea pentru tine ar insemna moartea sufletului,si sunt sigura ca mai stii ca imi esti draga si te citesc mereu cu placere...
RăspundețiȘtergere