Sunt o mincinoasa...

Wow! Asta da marturisire, cu iz mucegait de auto-da-fe:)) S-a facut de secolul XXI doar...isi mai aminteste cineva de cuvintele lui Malraux, care spunea ca va fi un veac religios sau nu va fi deloc? Majoritatea dintre noi ingropam adanc, sub straturi corozive de indiferenta si prgamatism, putinul albastru pe care l-am stiut vreodata...orice manifestare publica a sensibilitatii - tare imi place sa cred ca e o insusire nativa, sine qua non a speciei numite homo sapiens sapiens - devine un pacat, stigmat rusinos de care ne lepadam ori de cate ori avem ocazia (de ce ma gandesc la Iuda?); bravada, de orice natura ar fi ea e zice-se de laudat. Nu e bine sa iti pese, "de ce iti faci tu sange rau? lasa-i/l/o sa isi bata capul!!", "ei, si tu draga! Nu mai pune atat la suflet!" - formule oripilante, care imi repugna. Daca nu e bine "de pus la el, acolo", ce sa fac cu sufletul? Nu asta e rostul lui? Aceasta flagelare continua si indispensabila oricarei existente vertebrate nu ii e atribut esential? Ceilalti cum or fi procedand? Glumeam zilele trecute cu o colega de cancelarie, intrebandu-ne cum anume isi categorisesc nelinistile existentiale - cate or fi ele - fericitii locuitorii ai Planetei celor ce stiu sa puna sufletul la locul lui. Ne-am dat singure raspunsul - pesemne pun scurtul incepul de framantare interna (uite ca nu am chef sa ma dau rotunda si sa zic framantare interioara, prietenii stiu de ce:))) pe seama indigestiei. "Off, iar am mancat ceva si nu mi-a priit"

Si iata cum trifermentul devine panaceu universal:)) aveam si eu o cutie, merg sa o caut, insa nedumerirea ramane : Spuneti-mi, ce sa fac cu sufletul?

Spuneam in introducerea randurilor astora ca sunt o mincinoasa. Daca nu ati realizat pana acum va spun si de ce - ma mint in fiecare zi. Ca o sa fie bine...maine...mereu maine...ca o sa vad macar un gest pur altruist MAINE...ca poate, cuiva o sa ii pese cu adevarat...suficient de mult incat sa inteleaga ca parerea celorlalti conteaza numai atata vreme cat nu intelegi supremul adevar: cel mai des, mai grav si abject ne mintim pe noi insine...

sa aveti o seara frumoasa, iar au curs cuvintele din mine ca dintr-o rana purulenta...si iar m-au golit de amarul inca unei zile....dar nu va ingrijorati, il pun repede la loc:)

singuratate...sau solitudine?

Cam dimineata pentru astfel de dileme, nu?:) M-am gandit sa deschid subiectul plecand de la diferentierea pe care o facea Osho, asociind singuratatii valentele negative si delimitand-o clar de "solitudine", o stare superioara a spiritului, in care nu te simti incomplet, ci dimpotriva, imbratisezi lumea.

Am gasit o definitie data singuratatii de Eliade - 'Singurătatea e starea spirituală în care ne naştem, acea stare naturală şi adevărată. Cu timpul o uităm, ne maturizăm şi devine din ce în ce mai străină. Uneori, o regăsim, dar acum ne speriem, căci am devenit străini faţă de ea. Acum fugim de ea, deşi ar trebui să o căutăm din nou, căci numai prin ea putem spera a găsi adevărul." Parerea mea e ca nu se referea la singuratatea impusa de o imprejurare anume, cea care te face sa suferi...ci la starea de care vorbea osho, solitudinea...Oare sa fie numarul unu fundamentul oricarei intelegeri de sine? Armonia dragostei dupa care tanjim cu totii sa nu fie decat o himera? o Fata Morgana care se indeparteaza tot mai mult pe masura ce te indrepti spre ea? sa fie oare asta raspunsul?

True Colours

Miez de cenusa, inca pastrand amintirea focului ce a creat-o...sau poate albastru, galben, verde, ocru, o tusa aleasa la intamplare de pe paleta unui pictor impresionist....care e culoarea pe care o simtiti umpland ziua ce tocmai se scurge? Cum ati defini-o? Raportata la ce? Evident, la starea de spirit, vor raspunde cei mai multi. Daca mi-e bine, atunci ziua e portocalie sau poate lila, iar daca nu, ce-mi pasa? Cine sa-si mai bata capul si cu culorile astea?!

Imi place sa respir culoare prin toti porii...uneori am sufletul auriu precum miezul unei caise coapte, alteori gandesc in nuante calde de pamant sau zbor pe ceruri impestritate de calduri trecatoare, ce stiu sa imprumute insa fosnetul cald al clorofilei...nu imi vine sa cred ca nu e nimeni care sa fi auzit iarba cum creste, care sa nu se fi umplut de verde sau caruia sa nu ii fi inflorit zambetul in trandafiriu de petale...trebuie doar sa inchidem pentru o clipa ochii si sa ne aducem aminte de noi insine...

Eu gasesc de multe ori acolo, in spatele pleoapelor inchise una dintre cele mai mari temeri ale mele - o invazie a cenusiului care ar inghiti toate celelalte culori, pentru totdeauna....Asadar, ce culoare are ziua de azi pentru tine?